Despre opresiune în România

Când sunt în România aud foarte frecvent două replici în privința ”mișcării” LGBT în această țară. Cei care se consideră ”normali” (adică heterosexuali declarați) îmi spun că ”n-au nimic cu gay-ii dar…” Și aici urmează un întreg inventar de probleme pe care le au în realitate cu persoanele non-hetero. Că fac ”paradă,” că își exhibă sexualitatea, că urlă degeaba de discriminare ș.a.m.d.

Aceste critici moderne ale homosexualității apar mai ales din partea unor oameni care altfel (pretind că) se consideră deschiși. Nu vorbesc aici de cei în vârstă, de susținătorii Noua Dreaptă, sau de membrii galeriei vre-unei echipe de fotbal, ci pur și simplu de tineri români din clasa mijlocie, o generație crescută după Revoluție.

O altă atitudine vine din partea multor persoane din România, care deși sunt în viața personală homo- sau bisexuali. ”La ce îmi trebuie să mă declar gay în public?” e o întrebare foarte comună. Aceste persoane se declară oripilate de parade și de mișcarea LGBT din România și tind să își considere sexualitatea ca strict o parte a vieții lor personale.

Și care e problema până la urmă?, mi s-ar putea replica. Problema este tocmai complementaritatea celor două atitudini de care am vorbit. Există un cerc vicios în care această minoritate este prinsă în România. Mulți membri ai majorității heterosexuale nu sunt neapărat homofobi și și-ar putea schimba atitudinile. Multe reacții (de ex. ”greața” de care vorbesc câte unii la vederea a doi bărbați sărutându-se) sunt ”educate” de mediul social până la punctul la care devin de ”bun simț”. Opiniile generalizate în privința LGBT în România ar putea fi schimbate la o adică, dar numai cu condiția să existe suficienți gay, bisexuali, lesbiene și transexuali care să își asume identiatea în mod public.

În special persoanele LGBT cu un oarecare statut social — profesori, medici, arhitecți, avocați, manageri, studenți ș.a.m.d. — ar trebui să aibă curajul în a-și face publică identitatea pentru o schimbare reală. Spun asta pentru că aceste categorii fac parte din ”normal,” o noțiune care ar putea fi radical redefinită pentru a include și persoanele LGBT. Până atunci mișcarea LGBT din România va continua să fie văzută ca formată din devianți (nu doar d.p.d.v. sexual ci și social).

Motivul pentru care camerele ziariștilor la orice GayFest par să fie obsedate de prezența transexualilor, în special a unor personaje ajunse oarecare celebrități, este că sterotipurile vând în presă și televiziune. Și tocmai din cauza acestor stereotipuri, probabilitatea unui coming out adevărat va fi mult mai mică în cazul celor care ar putea constitui reale modele și ar putea fi adevărați lideri ai comunității LGBT. Pentru că în România chiar și azi am senzația că un coming out ar înseamna pentru un manager, medic sau sportiv de performanță dacă nu sfârșitul carierei, cel puțin marginalizarea profesională, ca să nu mai vorbim de repercusiunile pe care le-ar întâlni în familie.

Există un mecanism anume care perpetuează această stare de fapt, pe care eu l-aș putea numi ”contractul de opresiune”. Homosexualitate a existat în România, ca oriunde altundeva, în orice moment al istoriei recente sau îndepărtate. Dar a existat în spatele unei înțelegeri tacite, care a proscris orice referință la homosexualitate în public, asigurând totuși ”tolerarea” ei în spațiul privat. Orice transgresiune din spațiul privat în cel public putea fi pedepsită drastic. Și contractul este internalizat de ambele părți. Un exemplu extrem de relevant aici este cel al lui N.C. Munteanu, care „afirma si ca nu si-a adus vreodata homosexualitatea in viata profesionala.” Bineînțeles, domnul Munteanu nu ar fi putut proceda altfel până în 2007, când a putut în cele din urmă să își aducă într-adevăr homosexualitatea în viața profesională.

Personal cred că a discuta despre sexualitatea mea este o datorie față de toți semenii mei care încă tremură la gândul că ar putea fi ”descoperiți.” Recunosc însă că mi-e mult mai ușor să vorbesc de aici din America, mai ales în condițiile în care nu sunt legat profesional de România. Sunt foarte conștient de problemele și riscurile reale pe care un coming out le ridică în România. Și tocmai din acest moment nu îmi permit să îi critic pe cei care evită să facă acest pas ce reprezită în primul rând o decizie personală. Totuși ce pot spune este că sunt impresionat de cei câțiva curajoși (și curajoase) care găsesc tăria să își declare în mod public homosexualitatea sau bisexualitatea. Includ aici pe N.C. Munteanu, pe fostul preot ortodox Dimitrie Bica, pe designerul Răzvan Ciobanu, pe prezentatorul TV Mircea Solcanu, și mulți alții mai puțin titrați decât ei, toți oameni care au rupt în felul lor contractul de opresiune.