Adresa noua

Blogul meu s-a mutat la www.gayexpat.org. Sper sa va placa noul format!

Northampton Pride

Astăzi am fost până în orășelul vecin, Northampton, unde s-a desfășurat marșul anual al comunității LGBT și aliaților lor. A fost o vreme superbă și au venit vre-o mie, două de oameni la manifestație, plus încă pe atâția spectatori. Asta într-un oraș cu aproximativ 50,000 de locuitori. Northampton nu este însă un oraș obișnuit — este și un fel de Capitală Națională a Lesbienelor, asta explicând și numărul mare de participanți la paradă.

Scopul ultim al mișcării LGBT este tocmai dreptul nostru de a fi plictisitori. În Northampton acest scop a fost atins destul de bine. Din fericire Massachusetts este unul ditnre puținele state „luminate” în privința acceptării LGBT. Există la nivelul statului căsătorii între persoane de același sex, cu toate drepturile și obligațiile aferente, inclusiv adopțiile. În Northampton există o mulțime de familii formate din persoane de același sex, mai ales din două mămici. Așa că au venit toate cu copiii, și câinii… nu chiar imaginea standard a unei parade gay, nu?

Au mai fost la paradă inclusiv părinți care au vrut să-și exprime public susținerea față de proprii copii, chiar atunci când propria biserică le interzice să își accepte copiii așa cum sunt.

Și că tot vorbim de biserică, chiar dacă cea Catolică refuză să accepte persoanele LGBT, majoritatea bisericilor din zonă sunt gay-friendly. Au fost la paradă reprezentanții a o mulțime de biserici congregaționaliste, a Quakerilor, a Unitarienilor, precum și membrii comunității evreiești din Amherst.

De asemenea, extraordinară pentru mine a fost și prezența școlilor generale și liceelor din zonă. Da, ați auzit bine, școli generale, cu puști și puștioaice de 12 ani mărșăluind. De ce e nevoie ca acești copii să fie prezenți? Pentru că homofobia din școală începe. În special dacă mă gândesc la ultimele sinucideri ale unor adolescenți gay din cauza homofobiei colegilor de școală, nu pot decât să mă bucur la inițiativa profesorilor și părinților acestor copii. Cu siguranță ei vor știi să nu mai zică cuvinte de genul „nu fi bulangiu” (sau „that is so gay”) colegilor lor, și să îi accepte pe aceia dintre ei care sunt gay.

În afară de școli, părinți, familii și biserici, au fost la paradă și mulți… gay, lesbiene, bisexuali și transexuali, că altfel n-am mai avea parada nu?

Pe lângă ei au mai fost grupuri de la diverse organizații și firme din sistemul sanitar, un dealer auto, și mai multe organizații locale ale LGBT. Și da, au fost și niște drag queens, foarte simpatice de alt fel.

Ce a însemnat asta? Marșul unei comunități, în întreaga ei complexitate. De la party people la familii și la vârsta a 3-a. LGBT sau heterosexuali. Cu o târlă de copii după ei sau fără vre-un plan de așa ceva. Cu adevărat, ăștia suntem cu ăștia defilăm.

Mai multe poze la această adresă. Închei cu o imagine care mi se pare cea mai bună metaforă pentru ceea ce trebuie să realizeze o mișcare LGBT adevărată — un echilibru subtil.

Știri pe scurt (SUA)

Câteva știri mai serioase despre ce se întâmplă la nivel legislativ:

În curând și în New Hampshire? Legislativul statului New Hampshire a votat ieri pentru extinderea definiției căsătoriei la persoanele de același sex. De aici soarta inițiativei legislative depinde de decizia guvernatorului Democrat John Lynch, care va avea ultimul cuvânt asupra ei, după ce va primi versiunea rezultată din procesul de mediere între cele două camere ale legislativului din New Hampshire. Lynch, deși Democrat, s-a arătat în trecut a fi împotriva căsătoriilor între persoane de același sex. În acest moment în New Hampshire există doar parteneriate civile. New Hampshire ar putea deveni al șaselea stat care să ia acest tip de măsură legislativă, după Massachusetts, Iowa, Vermont, Connecticut și California, ultimul stat fiind actualmente prins într-o bătălie legislativă privind soarta căsătoriilor între persoane de același sex.

Arlen Specter, senator de Pennsylvania își schimbă orientarea politică și devine Democrat. Specter reprezintă al 59 senator din caucus-ul democrat, care ar putea avea 60 de membrii în curând, dacă Al Franken va câștiga bătălia privind voturile din Minnesotta. Cifra de 60 este semnificativă pentru că ar preveni chiar și introducerea unui filibuster de către Republicani. Asta contează foarte mult pentru drepturile LGBT. Se vorbește foarte mult aici de aprobarea Uniting American Families Act, o măsură căreia aproape sigur Republicanii ar alege să-i pună în cale un filibuster. Bineînțeles, și mai importantă este decizia lui Specter pentru proiectele Democrate mai urgente, cum ar fi reforma din sistemul de asigurări de sănătate, și proiectele de infrastructură.

David Souter, actualmente judecător la Curtea Supremă, și-a anunțat decizia de a se pensiona în curând. Acest anunț deschide posibilitatea pentru ca Președintele Obama să nominalizeze un nou judecător la Curtea Supremă. De opiniile noului judecător vor depinde în mare parte și viitorul a multă jurisprudență privind drepturile LGBT.

Heteronormativitatea și sistemul patriarhal

Am dat de o discuție foarte interesantă pe pinkpong, despre heteronormativitate. Edificator mi se pare faptul că discuția a pornit de la condiția LGBT și lucrurile care sunt presupuse din oficiu despre ei, dar am ajuns până la urmă să discutăm foarte mult și despre situația femeii în România.

Există o legătură foarte clară, pentru mine, între sistemul patriarhal din România și heteronormativitate. Aici inclusiv Biserica sancționează și impune un anumit tipic. Popa la cununie spune că „femeia trebuie să fie supusă bărbatului,” și de multe ori chiar așa se întâmplă. România este o țară ciudată. Acolo femeile muncesc la fel ca și bărbații. Sunt profesoare, medici, miniștrii. Și totuși, femeia nemăritată, „trecută,” e luată în derâdere. Fetele de la 12 ani încolo cumva preiau din mediu ideea că trebuie să își obiectifice corpul spre satisfacția vizuală a masculilor puberți. Dacă cineva mai are nevoie de dovezi, pitzipoanca.ro E o chestie est-europeană, ilară și hidoasă deopotrivă. Ca să nu mai vorbim de cum o femeie în România trebuie să aibă grijă și de casă și de copii, chiar dacă muncește 8 ore pe zi la serviciu.

Acum nu vreau să vorbesc de un clișeizat „război al sexelor.” Conceptul la care fac apel este cel al opresiunii internalizate. Victima poate fi complice, cu alte cuvinte la sistemul de opresiune. Multor femei din România li se pare că așa și trebuie să stea lucrurile, că femeia într-adevăr este subordonată bărbatului. De asemenea, nu toți bărbații sunt opresori — există multe excepții. Totuși, sistemul există și funcționează bine-mersi. Am văzut suficiente cazuri pe stradă când o fată mai sumar îmbrăcată a fost fluierată, înjurată, apucată de anumite părți ale corpului… Aceasta este expresia cea mai cotidiană a sistemului patriarhal.

Până acum nu am adus vorba de LGBT propriu-zis, dar problema are mare legătură. Pentru că ea este considerată inferioară, intelectul femeii, puterea ei de decizie și de agenție, toate aceste atribute sunt negate. Femeia văzută ca un fel de obiect, „neajutorată,” va putea „călca pe arătură” din punct de vedere sexual, spre mai marea satisfacție a masculului feroce iubitor de lesbiene. În acest binom, dacă femeia are agenție zero, bărbatul are agenție absolută. Dacă el rupe binomul rolurilor de gen și „devine” homosexual sau bisexual, lucrul ăsta e văzut ca o „alegere” deliberată, o transgresie ce trebuie pedepsită, eventual cu bâta de către Noua Dreaptă.

Binomul rolurilor de gen poate fi bineînțeles internalizat și de către LGBT. Nu numai că suntem văzuți de către societate prin prisma rolurilor de gen (după cum bine preciza Muumipeikko — eterna întrebare, și care e femeia?), dar și mulți dintre noi aleg să se supună acestor roluri. Dihotomiile de genul „activ/pasiv,” „butch/femme” sunt cel puțin stranii; cel puțin prima pereche mă duce clar cu gândul la homofobia internalizată. Și nu degeaba este această identificare atât de frecventă în România: de ex. pe #gayromania primul lucru cerut după vârstă este ”a sau p,” ca și cum asta te-ar defini pe tine ca bărbat gay.

Despre rădăcinile psihologice ale acestui binom s-a vorbit suficient pe pinkpong, și vreau să reiterez doar „importanța” pe care o are prezența falusului (exact unul singur), pentru a menține „ordinea cosmică” a sexului patriarhal. Dar cred că mai important ar fi să vorbim de cum poate fi subminat binomul. Mișcarea LGBT este extrem de importantă, dar cred că asta nu este o problemă care poate fi combătută de un grup atât de restrâns. Nu este, de asemenea, doar o problemă a femeilor din România. Inclusiv bărbații heterosexuali au de pierdut ca oameni din cauza machismo. Nu poți să schimbi lucrurile astea cu o „campanie de educare” decât la suprafață. Adevărata educație se face în familie și între prieteni, ușor-ușor, prin sute de conversații.

Bulgări de zăpadă?

Am avut o conversație foarte aprinsă cu un prieten de facultate bulgar, bine-intenționat dar și cel mai mare Gică-contra pe care l-am cunoscut.

Discuția a pornit de la tam-tam-ul făcut de un oarecare congressman pe marginea Matthew Shepard Act, o inițiativă legislativă împotriva discriminării persoanelor LGBT. Respectivul reprezentant a dorit să introducă în lege o prevedere conform căreia dispozițiile acelui act nu s-ar aplica „pedofiliilor și zoofililor.” Păi și ce e rău în asta?, s-ar putea întreba cineva. La urma urmei, nu vrem să legalizăm și pedo-/zoo-/necrofilia ș.a.m.d. CORECT. Dar problema e foarte simplă. Respectivele comportamente sexuale sunt deja pedepsite de lege (și pe bună dreptate). Alăturarea lor orientării sexuale într-un act normativ menit să protejeze persoanele LGBT împotriva discriminării nu este decât o manifestare a percepției minorității LGBT ca fiind formate din niște devianți, mai tolerați, dar de aceeași natură ca practicanții lucrurilor mai sus menționate.

Am discutat apoi despre fundamentele drepturilor LGBT, și pentru că m-am obișnuit să nu presupun nimic despre ceea ce crede audiența mea, o să adresez și problema „de ce ar fi LGBT diferiți de pedo-/zoo-/necrofili?” Păi, diferența nu e greu de văzut pentru cine dorește să înțeleagă. Într-o relație gay există două persoane adulte, capabile de consimțământ legal. Copiii, animalele, sau cadavrele nu au asemenea capacitate legală. Un act sexual licit poate fi doar unul efectuat cu consimțământul ambelor părți (sau celor n părți, după gust).

Reiau acest argument doar pentru a arăta încă o dată cât de ridicolă este reacția celor care susțin că următorul pas de la acceptarea homosexualității ar fi lupta pentru „drepturile pedofililor” sau alte bazaconii. Aici se dau două exemple de obicei. Unul este organizația Americană NAMBLA, și celălalt este inițiativa creeri unui „partid al pedofililor,” lucru întâmplat acum ceva vreme în Olanda. Din start trebuie să spun că respectivele organizații nu sunt considerate a fi membre cu adevărat ale mișcării LGBT, ci mai degrabă niște ciudățenii. Am oferit mai sus și logica conform căreia respectivii „activiști” nu au vre-o treabă cu mișcarea gay.

Nu mă aștept ca argumentele mele să schimbe prea multe păreri deja formate. Asta pentru că esența prejudecății este tocmai respingerea unui grup social bazată pe emoții și nu pe argumente, care ajung să joace un rol ancilar în justificarea celor care ne cred „maladivi.” Homofobii pur și simplu consideră LGBT devianți, și au o explicație în fața oricărei dovezi contrarie; este aproape imposibil să le schimbi opinia. Totuși, speranța moare ultima.

Thank you, Sen. Specter

Pennsylvania Senator Arlen Specter has just switched parties. This gives the Democrats in Senate 59 votes, and 60 with Al Franken, if he prevails in the Minnesota political battle. With sixty votes, the Democrats have enough to avoid a filibuster. This is extremely important, as the self-destructing Republican Party seems bent on trying to stop anything the Obama administration does. I don’t want to harp on about what this means for LGBT rights (said on-harping will be left for another time). But this is huge for healthcare and infrastructure projects, a.k.a. “socialism” if you happen to wacth FauxNews.

Ce merge bine în România LGBT?

De obicei sunt foarte critic la adresa României. Am motivele mele, cred eu foarte întemeiate. Totuşi nu ar fi corect să nu iau în calcul şi jumătatea plină a paharului (sau mai degrabă sfertul lui plin). Aşa că o să încerc un inventar al ceea ce cred eu că funcţionează, din perspectiva mea de “minoritar.”

1. Începutul unei comunităţi LGBT (!) Cel puţin văzută prin prisma prezenţei online, cred că anul ăsta comunitatea gay din România a trecut într-o nouă fază care seamănă oarecum cu maturitatea. Mai e mult până ca persoanele LGBT să fie acceptate în societatea românească, dar măcar faptul că această comunitate are acum o voce coerentă mă face să sper în mai bine.
2. GayFest – până acum n-am participat la nici una. În 2004 şi 2005 mi-ar fi fost prea frică să mă duc, iar după nu am fost în ţară în perioada respectivei săptămâni. Dar progresul mi se pare enorm. Chiar şi că există şi că a intrat în tradiţie… spune mult faţă de acum câţiva ani.
3. Aliaţii din Societatea Civilă şi Media — mişcarea LGBT din România nu ar fi mare lucru fără sprijinul OSI început din anii ‘90. Ceea ce mi se pare şi mai important în contextul actual este apariţia unor voci de susţinere în media — mă gândesc aici în special la Dragoş Bucurenci.
4. CNCD — părerea mea este că legile din România nu sunt cea mai mare problemă acum, ci aplicarea lor. E drept, putem vorbi de necesitatea unor legi mai puternice împotriva discriminării şi de probleme gen gay marriage / parteneriate civile. Dar până la aceste mari bătălii sunt problemele discriminării de zi cu zi. Aici CNCD din ce înţeleg a reprezentat o forţă destul de pozitivă, cu toate că aş fi surprins să funcţioneze perfect (ca orice în România).
5. Apariţia mai multor cluburi gay — din nou, vorbesc din auzite, dar tot citesc de deschiderea a noi cluburi şi baruri în Bucureşti, Cluj, Timişoara sau Constanţa. N-or fi ele chiar extraordinare în comparaţie cu alte ţări mai liberale, dar măcar există. Nu sunt mare clubber, dar fără un club gay nu cred că se poate crea o adevărată comunitate LGBT într-un oraş.
6. Doi bufoni mai puţin în Parlament — domnii G.B. (eşuat în încercarea de a deveni parlamentar) şi C.V.T. (în fine ejectat din funcţie).

Altfel, pe românește

Identitatea pornește de la limbaj. Multă vreme n-am putut vorbi în românește despre sexualitatea mea pentru că nu îmi găseam cuvintele. Stau și mă întreb dacă voi găsi termenii potriviți vreodată.

Am crescut auzind de “bulangii,” de “poponauți,” de “băieți veseli,” și de “homosexuali.” Este simptomatic pentru gradul de toleranță al unei culturi cât de acceptabili în anumite cercuri sociale sunt primii trei termeni (și multe alte sinonime). Tot o simptomă a intoleranței este chiar stigma asociată chiar unui cuvânt exclusiv descriptiv și aparent neutru, denumirea de homosexual. Și acum mi-e greu să spun că asta sunt, față de mai trendy-ul „sunt gay.” Nu numai că sună „mai bine,” dar asocierile cuvântului gay sunt în mintea mea exclusiv pozitive. Ca să nu mai vorbesc de explicarea relațiilor în familie. N-am putut să folosesc niciodată prea bine „prietenul meu” pentru a mă referi la persoana de care eram alături — pe românește sună  „nenatural,” și nu poate să nu îmi amintească de skit-urile Vacanței Mari din anii ‘90, când orice homosexual-caricatură vorbea de „prietena mea Vasile” (banda: hăhăhă).

Pentru mine refugiul a fost evident limba engleză. În ea am vorbit prima dată deschis despre sexualitate, în ea mi-am făcut coming-out-ul față de mine însumi, și în ea am avut toate relațiile mele gay de până acum, chiar și cu un vorbitor de limba română. Încă nu știu cum aș putea să îmi adaptez identitatea la limba română, deși știu că mulți își trăiesc bine-mersi viața de gay și pe românește. Blogul asta e și parte din încercarea mea de a unii două componente până acum disparate ale identității mele.

Dar revenind la întrebarea mai mare. Există în limba română vocabularul necesar pentru o identiate gay nuanțată și pozitivă? Ce ne facem cu „coming out” (”ieșit din dulap???”)? Suntem gay, sau „recuperăm” un alt termen în mod curent încărcat de homofobie, cum s-a întâmplat în Germană cu schwul, în Suedeză cu bög sau în Engleză cu queer? Nu am răspunsuri acum, dar pentru mine e cert că fără o transformare lingvistică, LGBT vor rămâne condamnați la statutul de subcultură marginalizată în România.

Roma in Eastern Europe

A front-page feature of today’s New York Times tells of increasing violence against Eastern European Roma. The article focuses on Hungary, where the Jobbik party and the Magyar Garda have become particularly vicious bastions of racism, but also brings into discussion cases from the Czech Republic and Slovakia. I find what is happening to be outrageous, especially because of locals’ comments such as “the situation is bad because of the many Roma,” essentially blaming the victim for the ethnic violence. This sounds a lot like the prevailing discourse after Hadareni in 1990s Romania. For all it’s worth I should point out, however, that Romania is not cited as a problem-country this time around. I believe there are actually signs of progress in Romania, in that there has been no major anti-Roma flare-up during the past four-five years (or correct me if I’m wrong).

The other reason why I wanted to post this is simply my disgust at particular aspects of the Slovak’s police treatment of Roma children. The New York Times reports that “the police in Slovakia were caught on video recently tormenting six Roma boys they had arrested, forcing them to undress, hit and kiss one another.” This is just sick, and I hope the policemen end up in jail honestly, if only to get a taste of the sexual humiliation they subjected those children.

There is also an interesting question of what homosexuality is perceived to be in this case — essentially the biggest humiliation ever, otherwise this would be no incentive for the Slovak police to use it in this way. This is the perfect example of a practice that constructs homosexuality as something horrible, by using it as “punishment.” Damn those bastards.

Gay în Diaspora

Acum patru ani auto-exilul a reprezentat pentru mine singura soluție viabilă de a-mi continua viața așa cum îmi doream. N-am plecat în primul rând pentru că eram gay. Am plecat pentru că am vrut să am o educație universitară adevărată, și pentru că mă săturasem de România, de provincialismul și auto-reflexivitatea excesivă din cultura românească. Am plecat și pentru că nu voiam să mă confrunt cu statutul de student sărac, și pentru că mi s-a oferit posibilitatea printr-o bursă generoasă să nu o fac. Dar știu că am mai plecat dintr-un anume motiv, pe care nu îl conștientizam decât vag atunci când am luat decizia să plec. Aveam vise mari, pe care știam că dacă rămân în România nu aș putea să le duc mai departe dacă aș fi descoperit ca gay.

Și dacă eram heterosexual convins tot aș fi plecat fără cea mai mică îndoială. Dar pentru mine faptul că nu-s asta a însemnat o cu totul altă experiență. Motivul a fost unul foarte simplu – ca gay am simțit că nu voi fi niciodată acceptat de cei din propria-mi țară de origine, și respingerea cea mai categorică am simțit-o culmea, din partea celor care ar fi trebuit să fie cel mai aproape de moravurile vestice. Românii din diaspora, am descoperit, reprezintă unul dintre cele mai conservatoare elemente ale societății românești. De-a lungul ultimilior șapte ani am avut contact cu două diaspore foarte diferite, și concluziile sunt relativ aceleași.

Tatăl meu a lucrat mult timp în Italia, și în lunile de vară petrecute la el în anii adolescenței mele am avut timp suficient ca să aflu „cum stă treaba” cu gay-i de la românii de acolo. Majoritatea oameni de la țară, imigranții români din Italia au ajuns acolo cu o concepție foarte tradițională despre rolurile de gen și o viziune patriarhală a familiei. Există un machismo foarte bine împământenit în rândul acestei categorii sociale, care s-a adaptat de minune culturii de consum italiene. Este foarte adevărat că ei înșiși sunt exploatați și discriminați de sistemul economic italian. Iar în fața acestui fapt resimțit în fiecare zi plătită cu 5 euro pe oră, la fiecare apartament refuzat sau închiriat la preț dublu „de imigrant,” logic că se dezvoltă o reacție de respingere a ceea ce înseamnă Italia și Vest. De bine de rău, Italia înseamnă, comparativ cu România, și libertate pentru gay. Și românii de acolo, deja predispuși de valorile lor patriarhale să îi vadă pe gay drept devianți, ajung să îi perceapă ca pe un pericol social.

Bineînțeles că în crearea acestei stări de fapt, Biserica Ortodoxă Română joacă un rol capital. În străinătate România seculară este reprezentată de câteva institute culturale pipernicite, precum și ubicuele, umilitoarele consulate. România religioasă, prin B.O.R. și comunitățile ortodoxe române are o mult mai mare anvergură. În multe privințe reprezintă chiar liantul care leagă comunitățile românești, regulă care se aplică și în cazul multor altor comunități de imigranți. Și Biserica mi se pare că joacă în Italia același rol de articulare a unei agende homofobe ca în România, numai că în străinătate B.O.R. are practic câmp deschis și fertil de propagandă din amvon. Bineînțeles, nu vreau să disput dreptul B.O.R. de a spune ceea ce spune; consider că este rușinos, dar o organizație ca B.O.R. poate susține ce vrea ea în această privință atât timp cât nu militează pentru interzicerea drepturilor LGBT în plan secular.

În Statele Unite contactul meu cu diaspora a fost redus. Nu l-am căutat sincer să fiu, decât acum câțiva ani când am postat pe un forum al românilor de aici, de curiozitate, pentru a afla cam ce cred acei oameni despre gay. Am plecat cu așteptări extrem de reduse de la discuție, așa că nu pot spune că am fost dezamăgit. Ba chiar am fost plăcut surprins să descopăr că există și oameni deschiși la minte sau cărora experiența personală din S.U.A. le-a schimbat părerea despre LGBT. Însă în rândul reacțiilor homofobe, argumentarea am simțit că era aceeași pe care o cunoșteam din România. Biblia citată la nesfârșit, și argumentele privind „naturalețea” homosexualității. Reducerea gayilor la un anumit act sexual și glumele grobiene pe marginea acestuia.

Am senzația că în S.U.A. Biserica joacă aproape un rol mistic pentru mulți români. Aici a fi român înseamnă a fi ortodox, și ateismul declarat este doar un pic mai bine văzut decât homosexualitatea. De aceea am renunțat să mă identific cumva cu această comunitate, și am avut o perioadă de respingere totală a orice legat de România, pe care acum am depășit-o. Totuși, diaspora română din America nu este influențată doar de Biserică, și nici nu putem vorbi de discriminare și de o cultură de opoziție precum cea din Italia. Mai degrabă, românii din America sunt bine integrați, mulți fiind aici de zeci de ani.

Observ în rândul acestui grup preponderența elitei tehnico-științifice a României de dinainte de Revoluție, oameni care nu sunt neapărat cei mai deschiși unei viziuni tolerante asupra homosexualității. Ideea este deja acreditată în literatura academică, conform căreia elita tehnico-științifică a reprezentat una dintre cele mai robuste surse de suport pentru mișcările naționaliste și xenofobe ale anilor de după 1989. Au susținut asta și pentru că acest grup a avut foarte mult de pierdut dpvd social în urma transformărilor post-decembriste, pe care mulți au început să le perceapă rapid drept conspirații la adresa unei esențe pure, românești. Și tocmai din cauza acestor transformări mulți au plecat din țară, găsind în America teren propice pentru a-și cristaliza și mai bine opiniile în privința multor lucruri. Ungurii, țiganii, homosexualii, ba chiar și evreii, toți au devenit pentru o parte bună a diasporei inamicii unui „românism” de proveniență legionară și articulație ceaușistă.

Spun lucrurile astea strict ca o constatare, și nu vreau să acuz întregul grup al românilor de aici, dat fiind că sunt foarte conștient de existența unui grup serios de oameni care au acceptat valorile liberale americane și cărora nu le-aș putea imputa faptele de mai sus. Și mai sunt conștient că lucrurile se schimbă. Într-un fel faptul că ajung să „descopăr” acest fenomen presupune că și-a depășit vârful. Cum toată societatea românească, încet dar sigur își revine din beția ceaușistă și ușor-ușor începe să își accepte toți membrii, așa și comunitățile diasporice se schimbă în mai bine, deși progresul nu e întotdeauna liniar.